Cand inima o ia razna.

Iar simt furnicaturi in stomac. Si nu e decat luni.

Vreau sa exist intr-o lume care intarzie. Sa devin singura ciudata care adora oamenii care o fac sa astepte. Sa ma plimb fara sa tin cont de o directie anume, doar de dragul de a-mi lasa amprenta pasilor pe strazi. Sa mananc vata de zahar si sa pastrez batul in geanta, doar pentru a-mi aminti ca am cumparat-o de acolo, din acel oras. Sa stau cate cinci minute pe fiecare banca, sa nu se simta vreuna neglijata.
Sunt curioasa daca vom simti incantare uitandu-ne prin vitrine si plangandu-ne ca nu ne permitem mai nimic. "Hai ma, macar un suc la plic!"

Vreau sa scot nasul pe geamul trenului, la primele ore ale diminetii. Sa inspir aerul plin de nou.

Vreau sa simt iar cum totul ramane in urma. Si cum, pentru a mia oara, te am alaturi.

Vreau ca inima sa se avante si sa absoarba impactul.

Dialog despre nimic.

- Auzi, tu poti vedea cu ochii larg inchisi?

- Da.

- Si ce vezi?

- Nimic.

- Adica.. chiar nimic?
- Exact, chiar nimicul.

Te intinzi curioasa pe banca, langa mine, cu fata spre cer.

- Si spune-mi, ce culoare are nimicul?

- Culoarea soarelui, privit prin pleoapele inchise.

- Adica portocaliu deschis?

- Bine, acum depinde de cum se vede din unghiul din care privesti. La mine se vede asa cum e el, .. nimic.

[...]

- Si, cum il simti?

- Cald, arzandu-mi zambetul pe buze.

Deschizi ochii, uitandu-te derutata in jur.

- Aa, la asta te referi?, spui, conturand cu degetul o forma prin aer, care incadreaza un gol de cer.

- Da, draga mea, despre asta vorbesc.

Tacere de o clipa.

- Mi s-a facut frig, hai sa mergem acasa.

- Hai. La urma urmei, pot sa-l regasesc aici intotdeauna.

- Cum?

- Simplu. Imprastiat printre franturi de maine.

About trying to..

Toti avem o tendinta de a ne dori tot mai mult. De a ajunge sa excelam, sa mai urcam inca o treapta, pentru a fi cat mai aproape de perfectiune. De sentimentul implinirii. Asta, cu riscul de a-i exclude, intr-un fel, pe oamenii simpli. De a-i da, pur si simplu, la o parte, pentru a ne pozitiona printre cei mai buni, cei printre care merita sa ne aflam.
Si suntem egoisti. Si nu ne dam seama ca doar refuzam. Refuzam ce ne-a fost oferit. Refuzam sa iubim, refuzam sa aratam ce simtim, refuzam sa ascultam. Si cel mai important, refuzam sa acceptam ca refuzam.
Ne pasa numai de persoana noastra. Doar atat, restul e optional.

Dar si incercarea are o limita. Si oricat te-ai zbate, tot vei cadea la un moment dat.
Dar cine zice ca libera cadere pe care o suferi nu are si o parte buna?
Sansa pe care le-o acorzi celorlalti sa te prinda.

Because everyday counts.

Imi doresc sa am curajul sa fiu eu, in fiecare zi. Ca lumea sa ma accepte oricum, cu toane, dand palme sau imprastiind zambete. Luand pe fiecare in brate si justificandu-mi impulsul: "Mi-a fost dor sa te tin asa aproape."
Detin parti de suflet. Am adunat cuvinte, momente care au trecut si care stiu ca niciodata nu se vor mai intoarce, dar pe care le pastrez in mine.
Am fost incompleta pana ieri. Stiam ca ceva lipseste, si nu-mi dadeam seama unde sa caut. Dar am gasit: erai tu, draga mea, cea pe care te-am pierdut, inconstient, pe drum. Cea care ai crezut de la inceput in mine, in prietenia noastra. Cea care m-ai imbratisat cand eu nu aveam curaj nici sa te privesc, cea cu care am plans de atatea ori. Asa ca nu-mi ramane decat sa multumesc, daca nu tie, atunci vietii insasi, pentru ca te am. Pentru ca stii cum sa ma faci sa te iubesc tot mai mult.
Cat despre tine, cealalta 'draga mea', ma multumesc avandu-te in fiecare zi. Si simtindu-ti lipsa doar privindu-te cum treci strada, ca sa iei 5-ul.
Astept sa te tii de promisiune, si sa iesim in parcare cu punga. Si sa vin la tine sa mai vars o cana cu lapte in pat, sau sa mai dam un chef in sosete. Si sa-ti prinzi un carlig de nas si sa gusti fructele de mare facute de mama. Si sa nu mai zici ca stie sa gateasca doar snitele si cartofi prajiti. (de parca n-o pui tu sa faca asta)

Va multumesc pentru ca faceti din fiecare zi una speciala. Si va iubesc, desi cu asta v-am obisnuit deja.

Unde esti, copilarie?

Te strig cu disperare, dar nu te gasesc. In ziua de ieri, in timpul trecut. In nimic.

Stiu ca incepeam sa plang in magazin, cand vedeam o papusa, iar tu ziceai ca nu mi-o cumperi. Si stiu ce zambet imi aparea pe chip cand o primeam, de Craciun. "Mosul stie sa ma faca fericita, nu ca voi !", imi ziceam, probabil.
Stiu ca, de cand m-am nascut, imi placea apa. N-aveam nicio limita, puteam sta ore intregi balacindu-ma si, evident, urland cat ma tineau plamanii. De fericire. Il urmaream pe tata, cum se indeparta in larg, iar eu ramaneam pe loc.. in colac. Afurisitul, ma tinea blocata.
Si totusi.
Adoram cand ma pocneau valurile. Si-mi placea sa sar peste ele, sa nu ma atinga. Da de unde!
Stiu, mami, cat timp iti pierdeai cu mine in parc. Stiu ca nu mai terminam cu joaca. Indiferent cu ce copil eram initial, si ce copii veneau pe parcurs. Cat gaseam unul dispus sa-si piarda timpul, la fel ca mine, era bine.
Cand ieseam afara, zici ca navaleau turcii. Amicii mei de joaca se holbau speriati la faptura care se indrepta, zbierand, catre ei.
Stiu ca vara nu intelegeam nicicum ca nu e anotimpul potrivit pentru patine, si ca ceea ce au copiii afara sunt role. Asa ca odata mi-am cautat curaj si am iesit pe asfalt cu patinele de iarna. Chiar mandra ca atrag atatea priviri.
Mi-e dor de vacantele pe care le petreceam la bunica, unde, cand venea ora mesei, profitam de faptul ca ea abia vede, si ma urcam in pom. Biata femeie ma cauta prin vecini, iar eu stateam si ma prajeam la soare, in varf. Plus ca toata ziua ma vedeai incaltata cu papucii ei, cu cinci numere mai mari, de-mi iesea tot piciorul prin fata.

Am atata nevoie de tine. Cred ca e singurul lucru pe care-l regret in momentul de fata. Ca nu mai sunt iar copil. Ca nu mi se mai accepta orice, ca mi-am pierdut, in proportii mari, inocenta.
Acum, a ramas doar gri si-o farama stearsa de culoare.

Te port in suflet, si zambesc ca te-am avut, copilarie!