Unde esti, copilarie?

Te strig cu disperare, dar nu te gasesc. In ziua de ieri, in timpul trecut. In nimic.

Stiu ca incepeam sa plang in magazin, cand vedeam o papusa, iar tu ziceai ca nu mi-o cumperi. Si stiu ce zambet imi aparea pe chip cand o primeam, de Craciun. "Mosul stie sa ma faca fericita, nu ca voi !", imi ziceam, probabil.
Stiu ca, de cand m-am nascut, imi placea apa. N-aveam nicio limita, puteam sta ore intregi balacindu-ma si, evident, urland cat ma tineau plamanii. De fericire. Il urmaream pe tata, cum se indeparta in larg, iar eu ramaneam pe loc.. in colac. Afurisitul, ma tinea blocata.
Si totusi.
Adoram cand ma pocneau valurile. Si-mi placea sa sar peste ele, sa nu ma atinga. Da de unde!
Stiu, mami, cat timp iti pierdeai cu mine in parc. Stiu ca nu mai terminam cu joaca. Indiferent cu ce copil eram initial, si ce copii veneau pe parcurs. Cat gaseam unul dispus sa-si piarda timpul, la fel ca mine, era bine.
Cand ieseam afara, zici ca navaleau turcii. Amicii mei de joaca se holbau speriati la faptura care se indrepta, zbierand, catre ei.
Stiu ca vara nu intelegeam nicicum ca nu e anotimpul potrivit pentru patine, si ca ceea ce au copiii afara sunt role. Asa ca odata mi-am cautat curaj si am iesit pe asfalt cu patinele de iarna. Chiar mandra ca atrag atatea priviri.
Mi-e dor de vacantele pe care le petreceam la bunica, unde, cand venea ora mesei, profitam de faptul ca ea abia vede, si ma urcam in pom. Biata femeie ma cauta prin vecini, iar eu stateam si ma prajeam la soare, in varf. Plus ca toata ziua ma vedeai incaltata cu papucii ei, cu cinci numere mai mari, de-mi iesea tot piciorul prin fata.

Am atata nevoie de tine. Cred ca e singurul lucru pe care-l regret in momentul de fata. Ca nu mai sunt iar copil. Ca nu mi se mai accepta orice, ca mi-am pierdut, in proportii mari, inocenta.
Acum, a ramas doar gri si-o farama stearsa de culoare.

Te port in suflet, si zambesc ca te-am avut, copilarie!